In ultimii ani au fost mediatizate mai multe cazuri in care unele persoane ajungeau dintr-un motiv sau altul sa fie mentinute in viata numai datorita aparatelor medicale. Daca primele ore sau zile in care persoana respectiva este sustinuta artificial in viata reprezinta o binecuvantare si o sansa pentru ca ea sa fie salvata, ce se intampla cand aceasta stare se prelungeste ani si ani de zile ? Ce se intampla cand practic se poate ajunge ca aceasta situatie sa se prelungeaca pentru totdeauna ?
Rudele ajung sa treaca de la bucuria si asteptarea din primele zile la agonia care ii va cuprinde dupa o perioada de timp mai mica sau mai mare. Sfarsesc prin a dori si incerca (inclusiv pe cai juridice) sa opreasca acest calvar si mai ales sa “elibereze” trupul si sufletul celui drag care ajunge sa existe intr-o postura de cele mai multe ori nedorita de nici o fiinta umana. Atunci insa, intervin problemele morale si legale…
Din punct de vedere legal in cele mai multe tari, oprirea aparatelor care sustin viata in mod artificial este privita ca o crima sau ca fiind o eutanasie. Drept urmare cel care va opri aceste aparate va comite o crima pentru ca legea priveste acest lucru ca fiind o intrerupere in mod voluntar a vietii acelei persoane. Si astfel rudele ajung sa fie nevoite sa ceara in instanta “dreptul de a muri” pentru persoana draga lor. De cele mai multe ori instanta aproba acest “drept” intelegand absurdul situatiei, dar chiar si atunci, uneori dupa o hotarare de genul acesta pronuntata de instanta, apar reprezentanti ai bisericii care de multe ori contesta si ei acest “drept de a muri” bazandu-se pe ideea ca viata nu ne apartine noua, ci lui Dumnezeu, deci este un pacat sa comitem actiuni care sa duca la incetarea vietii unui om. Fara a urmari sa fiu pe o pozitie contrara, as dori sa atrag atentia ca un om ajuns intr-o asemenea stare, poate fi considerat ca fiind in viata datorita stiintei si chiar nu stiu daca aceasta “viata” artificial intretinuta, mai poate fi considerata ca fiind parte din viata acelui om, sau nu reprezinta alceva decat niste zile … ani … pe care stiinta ii “fura” din perioada de dupa moarte. Pentru ca viata nu poate fi reprezentata doar prin respiratie si hranire.
Daca ne imaginam fiinta umana ca fiind compusa din trup si suflet, asa cum majoritatea o fac, atunci am putea spune ca trupul nu ar fi decat o masina, iar sufletul este “soferul” care practic da viata acelei masini. Ce ar fi acea masina daca soferul a plecat si nu se va mai reintoarce ? Cui ii mai foloseste intretinerea ei pentru totdeauna, pana se va prabusii sub propria rugina ? Cu atat mai sinistra ar fi varianta in care se considera ca sufletul ar ramane atasat trupului pana la moartea acestuia. Pentru ca in acest caz, inseamna ca sufletul respectiv ramane “captiv” in acea camera de spital, el neputand nici sa se reintoarca in trupui lui pentru a isi trai viata pe acest pamant, dar nici nu poate sa se desprinda, pentru a putea sa se elibereze de acesta existenta.
Consider ca ar trebui facut ceva in acest sens. Preotii, doctorii si juristii, prin reprezentantii lor, ar trebui sa se aseze la aceasi masa pentru a gasi o solutie pentru acei oameni care se chinuie din aceste cauze. Pana de curand aceasta problema nu era stringenta pentru ca medicina nu putea sustine viata in aceste conditii. Dar medicina a evoluat si iata ca s-a ajuns si la asa ceva. Dar s-a oprit la mijlocul drumului in aceste situatii pentru ca medicina este suficient de dezvoltata pentru a nu lasa omul sa moara, insa nu este asa de avansata pentru a-l face din nou sa traiasca.
Incercati sa va puneti si voi in aceasta postura, de victima , sau de ruda a unei asemena victime. Ce simtiti in legarura cu asta? Cum considerati ca ar fi etic, moral si legal atat fata de propria persoana cat si fata de victima? Fata de sistemul legislativ, dar si fata de conceptele religioase?
*Pentru exemplificare, despre un caz de genul acesta puteti citi … aici.
Parerea VOASTRA